Mâncare de stradă așa cum ne place

Langoșul nu este altceva decât o lipie din aluat de grâu, care se consumă singură sau în combinație cu diverse toppinguri. Caracteristica unui langoș bun este că aluatul este subțire în centru și suficient de gros pe margini, toată suprafața este îndeajuns coaptă și crocantă, dar interiorul este moale. În plus, este, de asemenea, importantă cantitatea optimă (nici prea multă, nici prea puțină) de topping. Copiii sunt încântați de langoș, care - ca majoritatea mâncărurilor de stradă - nu poate fi consumată astfel ca mâinile să rămână curate. 

Origini

Unii consideră langoșul ca fiind de origine turcă, în timp ce alții cred în originea romană, dar prima mențiune scrisă datează abia din anii 1700. Originea probabilă poate fi datată pe vremea răspândirii pâinii coapte în cuptor, când, din rămășițele de aluat, au fost formate lipii, și acestea au fost coapte pe jarul din partea din față a cuptorului, odată cu pâinea. Lipiile erau așezate în față, întrucât aluatul subțire se cocea mai repede și lipiile erau astfel mai ușor de scos, și permiteau un fel de gustare prealabilă a pâinii. Acestor lipii li s-au dat diferite denumiri în diverse părți ale Ungariei: lángos, bodag, molnárpogácsa, pompos, kanvarjú sau vakvarjú, dübbencs sau langalló. Acest nume din urmă este încă în uz, dar se referă numai la varianta cu topping și coaptă într-adevăr în cuptor. Această versiune este mai aproape de pizza italiană cu aluat gros.

Răspândire

Mai târziu, când au apărut brutăriile și coacerea pe scară industrială a pâinii, modul de preparare s-a schimbat: astăzi langoșul este prăjit în ulei încins, la fel ca și cartofii pai și șnițelul cu crustă de ouă și pesmet. Este un lucru de înțeles, pentru că astfel aceste delicatese divine pot fi preparate mult mai rapid. În jurul anilor 1920 langoșul a cucerit zona Lacului Balaton, plajele și piețele orășenești, și a devenit unul dintre felurile preferate la festivaluri. Astăzi are nenumărate versiuni și este o parte esențială a mâncărurilor de stradă tradiționale. Atât de mult, încât, în alte părți ale lumii, este o întruchipare obișnuită a aromelor și bucătăriei maghiare.

Tipuri

Langoșul simplu se face prin amestecarea drojdiei cu puțin zahăr și lapte călduț, apoi adăugând treptat făină, sare, apă călduță și puțin ulei. Acest amestec se prăjește într-un minut în ulei extrem de fierbinte. Acest langoș poate fi consumat singur, sau adăugând diferite toppinguri. Cele mai tipice toppinguri sunt sosul de usturoi (mujdei), cașcaval, smântână și cașcaval cu smântână. Dar, desigur, baza de lipie poate avea orice alt tip de topping. Veți putea avea carne, cârnați, șuncă și ciuperci, cașcaval afumat, ceapă roșie și smântână, brânză de oaie și mărar, ghiveci, vinete, măduvă de os sau crenvurșt, sau chiar brânză dulce, gem sau zahăr pudră. Există o excepție între toppinguri și umpluturi, și aceasta este varza. Pentru că în acest caz, varza rasă se amestecă direct în aluatul de bază și apoi urmează prăjirea langoșului în sine. Poate nu ați întâlnit niciodată langoș cu carne de pește. 

Langoșul simplu se face prin amestecarea drojdiei cu puțin zahăr și lapte călduț, apoi adăugând treptat făină, sare, apă călduță și puțin ulei. Acest amestec se prăjește într-un minut în ulei extrem de fierbinte. Acest langoș poate fi consumat singur, sau adăugând diferite toppinguri. Cele mai tipice toppinguri sunt sosul de usturoi (mujdei), cașcaval, smântână și cașcaval cu smântână. Dar, desigur, baza de lipie poate avea orice alt tip de topping. Veți putea avea carne, cârnați, șuncă și ciuperci, cașcaval afumat, ceapă roșie și smântână, brânză de oaie și mărar, ghiveci, vinete, măduvă de os sau crenvurșt, sau chiar brânză dulce, gem sau zahăr pudră. Există o excepție între toppinguri și umpluturi, și aceasta este varza. Pentru că în acest caz, varza rasă se amestecă direct în aluatul de bază și apoi urmează prăjirea langoșului în sine. Poate nu ați întâlnit niciodată langoș cu carne de pește.

Această mâncare rapidă are aproximativ 70 de denumiri diferite, este asemănătoare cu langoșul, dar este totuși fundamental diferită prin faptul că se bazează pe cartofi răzuiți. În consecință, versiunile simple și rapide conțin doar cartofi și făină, plus sare și piper, în timp ce versiunile mai delicate sunt făcute cu adaos de ceapă, usturoi, lapte și ouă. În cele din urmă, se prăjesc în ulei la fel ca langoșul. Se consumă de obicei cu smântână, dar este folosit tot mai mult ca garnitură. Cel mai probabil, denumirea de tócsni provine din cuvântul tótlángos, în timp ce denumirea mai răspândită de lapcsánka are la bază cuvântul slovac „chliebčanka”, referindu-se la forma plană, întinsă a mâncării, ca și termenul independent lapotyka. O altă denumire frecventă, rösti, este de origine elvețiană. 

O mâncare de stradă dulce care este moale în interior și are o scoarță crocantă în exterior este cozonacul secuiesc. Este o fâșie lungă dintr-un aluat dulce, dospit, care se așază în spirală pe o rolă mare, care este apoi rotită deasupra jarului, până ce aluatul se prăjește și devine rumenită. Procedura este oarecum similară cu prăjirea de döner kebab, gyros sau shawarma, pe un cilindru, care se rotește vertical. Înainte de prăjire, aluatul se rulează în zahăr tos și se unge cu unt fierbinte, astfel încât zahărul care aderă la suprafața cozonacului se caramelizează și formează un înveliș lucios și crocant. Cozonacul gata, încă fierbinte, se rulează în scorțișoară pudră, amestecată cu zahăr, vanilie zaharoasă, pudră de cacao sau miez de nucă, alune, sau, eventual, în mac măcinat. Rezultatul final este o delicatesă irezistibilă, care are o aromă plăcută de la distanță. Epitetul „kürtős” din nume este foarte potrivit, întrucât cozonacul, datorită interiorului gol, seamănă într-adevăr cu un „kürtő” (burlan). Astfel însă, suprafața cozonacului este mult mai mare, deci și partea crocantă este mai mare decât cea de pe un cozonac („kalács”) obișnuit. Predecesorul lui kürtőskalács exista deja în secolul al XVI-lea, dar forma sa actuală s-a dezvoltat în Ținutul Secuiesc. Datorită popularității sale, cozonacul secuiesc a fost inclus printre specialitățile maghiare („hungarikum”). 

Mâncarea maghiară rapidă, tipică, cu carne, s-a dezvoltat din carnea prăjită la grătar, care putea fi consumată în picioare, în, sau lângă măcelării. Aceste prăvălii sunt vizitate și astăzi de consumatori, pentru a mânca ieftin cârnați, budinci negre sau caltaboși bine prăjiți, cu castraveți murați. Măcelăria este, de asemenea, sursa de materii prime pentru una dintre mâncărurile preferate ale iernii, piftia („kocsonya”), care este practic o supă groasă suprarăcită, conținând carne de porc și legume. Desigur, aceasta nu este o mâncare rapidă, deoarece prepararea ei durează mult, dar nu necesită nicio pregătire specială, și produsul final poate fi transportat ușor.  

Fish&chips-ul maghiarilor este merluciul prăjit („sült hekk”) menționat mai devreme. Este unul dintre cele mai populare preparate din pește din Ungaria, este probabil și mai popular decât ciorba de pește („halászlé”). Detaliul interesant este că merluciul e un pește prădător de mare, care desigur nu este autohton în Ungaria. 

Repertoriul alimentelor care pot fi consumate pe stradă s-a schimbat foarte mult în ultimii 50 de ani. De la „barurile de lapte” din anii 1970, prin unitățile comerciale numite „imbiszbár”, din anii 1980 (oferind mâncăruri reci), și până la paleta actuală de mâncăruri dietetice (fără gluten etc.), și vegane, drumul a fost destul de greu. Cu toate acestea, două feluri de mâncare s-au păstrat tot timpul: garniturile de legume fierte și supele. Primele sunt evident mai puțin reprezentative pentru categoria street food, dar cele din urmă se confruntă cu o renaștere, inclusiv tipuri clasice precum supa de roșii cu tăiței alfabet. Vă dorim poftă bună!